Diagnosticul de ADHD al copilului aduce multe schimbări în viața de familie, mai ales în atitudinea părinților. Aceasta poate deveni dăunătoare pentru copil dacă se bazează pe mituri și idei preconcepute despre problematică.
ADHD este o afecțiune relativ comună în rândul copiilor și adolescenților. O meta-analiză recentă arată o prevalență globală a acesteia de 7.6% la copii și 5.6% la adolescenți, într-un eșantion de 96 907 cazuri.
Pe cât de des pare să întâlnim diagnosticul acesta la copii, pe atât de puțin cunoscut pare să fie fenomenul. De multe ori, tabloul clinic al deficienței este înțeles superficial și poate minimiza dificultatea copiilor în a gestiona hiperactivitatea, impulsivitatea și atenția scăzută.
Află mai multe despre ADHD și miturile din jurul lui, ce îngreunează încă gestionarea corectă a acestuia în România.
Ce înseamnă ADHD?
ADHD este o anagramă pentru Attention Deficit Hyperactivity Disorder, tradus în Tulburare de Deficit de Atenție și Hiperactivitate. Aceasta de manifestă prin comportamente impulsive, neatenție și dificultatea de a rămâne nemișcat, tăcut în anumite contexte.
Este una dintre cele mai comune afecțiuni cronice de neurodezvoltare, ce impactează semnificativ viața copiilor și adulților care trăiesc cu ea. ADHD este legată, mai ales, de dificultățile școlare, comportamente disruptive în grup și dificultăți de relaționare.
Netratată corespunzător, această tulburare poate duce la diverse probleme de sănătate mintală pentru copii și adulți. Asociația Americană de Psihiatrie amintește stima de sine scăzută, rezistența slabă la critică externă și autocritică exagerată printre dificultățile asociate unui ADHD netratat.
Recunoașterea și gestionarea optimă a dificultăților în copilărie și adolescență poate fi îngreunată de prejudecăți. În cultura românească există, încă, mituri ce pot întârzia intervenția de specialitate.
7 mituri și adevăruri despre ADHD în rândul copiilor
Simptomele ADHD sunt confundate, de multe ori, cu stările emoționale trecătoare, cu lipsa de disciplină sau cu alte probleme fiziologice.
Iată câteva mituri despre această tulburare pe care le-ai auzit cel puțin odată și demistoficarea lor:
Doar băieții sunt diagnosticați.
O preconcepție des întâlnită este aceea că ADHD are o prevalență mai mare în rândul băieților sau că îi afectează doar pe aceștia. În realitate, el poate fi dezvoltat atât de băieți, cât și de fete. Diferența există în modul de manifestare a afecțiunii, fetele având o simptomatologie mai subtilă.
ADHD este, într-adevăr, mai rar diagnosticat în rândul fetelor, ele fiind mai receptive la normele sociale și mascând mai ușor simptomele.
Este doar lipsă de educație.
ADHD are un tablou clinic complex, depinzând atât de moștenirea genetică, cât și de influența mediului. Dincolo de nivelul de disciplină de acasă sau de la școală, tulburarea ține și de anumite caracteristici neurologice ce pot predispune la hiperactivitate, neatenție și impulsivitate.
Să credem că ADHD este doar lipsa limitelor sau educației corespunzătoare este o perspectivă prea simplistă. Ea pune presiune pe copil și pe familie, inducând sentimente de rușine, inadecvare și stres.
Un copil diagnosticat are rezultate școlare slabe.
Dat fiind că ADHD implică dificultatea de a se concentra, hiperactivitate și impulsivitate, este ușor să îl asociem cu o performanță școlară scăzută. Această asociere vine cu propriile etichete, mai ales în cultura românească, unde notele sunt încă foarte importante pentru valorizarea elevilor.
Deși semnele sunt observate prima dată în relație cu școala și dificultățile legate de aceasta, tulburarea nu presupune neapărat rezultate școlare slabe. Dimpotrivă, și elevii cu performanțe de top pot avea ADHD, ei având capacitatea de a înțelege în detaliu anumite domenii. Odată înțeles și gestionat, el devine un obstacol din ce în ce mai mic pentru rezultatele școlare.
Nu poate fi controlat.
Mulți părinți cred că odată pus diagnosticul de ADHD, lucrurile vor merge doar descendent. De aceea, unii părinți sunt reticenți la începerea terapiei și menținerea ei pe o perioadă îndelungată.
Adevărul este că ADHD poate fi gestionat atât prin medicație specifică, cât și prin terapie cognitiv-comportamentală. Fiind o afecțiune cronică, nu se poate vorbi despre o îndepărtare totală a predispoziției spre hiperactivitate, impulsivitate și neatenție. Cu ajutorul medicației și a terapiei, însă, simptomele și efectele lor asupra vieții de zi cu zi pot fi reduse. Un copil diagnosticat are șanse de reușită și adaptare foarte bune, atunci când afecțiunea este abordată corespunzător.
Trece odată cu vârsta.
O altă viziune simplistă asupra ADHD este aceea că odată cu maturizarea naturală, copiii depășesc și simptomele asociate acestuia. De obicei, hiperactivitatea, neatenția și impulsivitatea sunt asociate cu vârste mai mici. De aici, și tendința de a crede că ele dispar sau se atenuează natural odată cu vârsta.
Creșterea poate ajuta adaptarea la anumite situații și capacitatea de înțelegere a celor mici. Ea, însă, nu este suficientă pentru gestionarea optimă a ADHD. Recunoașterea simptomelor, diagnosticul și tratarea corectă oferă șanse reale de îmbunătățire a calității vieții familiei.
Un copil cu ADHD este, automat, hiperactiv.
Hiperactivitatea și hiperkinetismul sunt părți componente ale tabloului clinic specific. Acesta include și neatenția și impulsivitatea, acestea din urmă fiind uneori trecute cu vederea.
Diagnosticul poate fi diferit de la un copil la altul. De aceea, există situații în care un copil cu ADHD reușește să își controleze comportamentul, având dificultăți în schimb cu menținerea atenției sau comportamentele impulsive.
Copiii cu ADHD nu se pot concentra niciodată, pe nimic.
O generalizare este aceea că un copil sau adolescent cu acest diagnostic nu se poate concentra niciodată. Există, însă, situații în care atenția poate fi menținută pe task-uri specifice și hiperactivitatea se poate reduce.
În realitate, copiii cu ADHD se pot concentra chiar și ore în șir pe subiecte care îi pasionează (hiperfocus). Nu este o problemă de existență a atenției, ci mai degrabă de distribuire a ei.
Primul pas spre acomodarea optimă la viața cu ADHD este recunoașterea corectă a simptomelor. Evaluarea psihologică sau psihiatrică poate pune un diagnostic corect. Ca părinte, este important să ai o viziune cât mai limpede asupra tulburării, pentru o intervenție terapeutică potrivită.
În intervenția terapeutică, se poate lucra asupra gestionării corespunzătoare a atenției, prelungirea timpului în activitate și învățarea autocontrolului. Cu suport din partea părinților și implementarea metodelor specifice și acasă, prognosticul ADHD poate fi unul foarte bun.
