Părinții pot juca multe roluri diferite în viața copiilor lor. Rol de profesor, coleg de joacă, îngrijitor etc. Dintre toate aceste roluri, rolul de atașament este unul dintre cele mai importante în prezicerea unei formări sociale și emoționale ulterioare a copilului. De ce? Aflăm în cele ce urmează.
Ce este atașamentul?
Teoria atașamentului vorbește despre nevoia umană de a crea și întreține legături emoționale puternice cu alți oameni. Teoria atașamentului a fost formulată în 1958 de către John Bowlby – psihiatru britanic și specialist în psihanaliza copilului – și ulterior conturată de Mary Ainsworth. Conform acesteia, la baza oricărei relații interumane se află legătura timpurie mamă-copil. În relație cu mama, la bebeluș, atașamentul apare ca sursă de supraviețuire. Fără mamă sau fără o persoană care să-i poarte de grijă, bebelușul nu poate supraviețui.
Așadar, putem defini atașamentul ca fundația tuturor relațiilor din viața unui individ. Acesta este primul pas în cunoașterea lumii prin ceilalți.
Stilurile de atașament
În urma cercetărilor lui Bowlby se concretizează trei tipuri de atașament:
- Atașament securizant
- Atașament anxios
- Atașament evitant
Ulterior, s-au făcut cercetări asupra copiilor grav neglijați și s-a descoperit un al patrulea stil: dezorganizat.
Atașament securizant
Copilul are încredere în persoana de atașament că va fi acolo pentru protecție. Astfel acesta îndrăznește să exploreze mediul înconjurător, căutându-și mama periodic cu privirea. Un asemenea copil se supără când mama părăsește încăperea, dar este consolat cu ușurință de către aceasta când se întoarce. În acest stil de atașament, copilul percepe mama ca fiind disponibilă pentru nevoile sale și pentru ajutor. Adultul cu acest tip de atașament resimte siguranță în relații și își exprimă nevoile în mod asertiv. Stilul securizant de atașament este cel „sănătos”, deoarece într-o astfel de legătură te simți în permanență conectat la celălalt și în siguranță. Asta îți oferă libertate și ție și partenerului tău.
Atașament anxios/ambivalent
Copiii cu atașament anxios pot apărea excesiv de atașați de mamă până într-un punct. Apoi încep să respingă tentativa acesteia de a interacționa sau a-i oferi afecțiune. Copilul are mai puțin curaj să exploreze mediul înconjurător, dar nici nu este consolat cu ușurință de către mamă. Mama este percepută, în acest caz, ca un îngrijitor imprevizibil, care nu răspunde consecvent la nevoile copilului.
La adultul cu atașament anxios apare permanent frica de abandon, teama că celălalt îl va părăsi. Relația este resimțită ca fiind nesigură, plină de îndoieli. Astfel de relații se conturează printr-o ”agățare de celălalt”. Aceste persoane au tendința să-și sufoce partenerul / partenera și să ofere totul în relația cu celălalt, tocmai din pricina fricii de a nu-l pierde.
Atașamentul evitant
Acești copii par foarte independenți de îngrijitorul primar și nu îi caută proximitatea fizică sau afecțiunea. Explorează mediul fără a se uita dacă figura de atașament / mama este încă în apropiere și resping consolarea acesteia. Deși aparent dezinteresați de prezența îngrijitorului primar, studiile ulterioare au arătat semne fiziologice de distres la plecarea și întoarcerea îngrijitorului, pe care copilul le maschează. În acest stil de atașament, mama este percepută ca fiind neresponsivă la nevoile emoționale ale copilului.
La polul opus adultului cu stil de atașament anxios, se afla adultul cu stil de atașament evitant. În relațiile cu ceilalți, cu precădere în relația de cuplu, aceștia pot părea dezinteresați sau distanți. Li se reproșează că nu sunt suficient de atenți sau că nu depun suficient efort. În realitate, adulții cu acest tip de atașament evitant își doresc să creeze legături emoționale cu ceilalți. Însă folosesc o strategie dezadaptativă pentru acest lucru, fiindcă așa au fost nevoiți să o facă în copilărie. În atașamentul evitant dorința de intimitate se luptă, de obicei, cu dorința de independență. Din acest motiv partenerul este ținut la o distanță confortabilă.
Atașamentul dezorganizat
Aceasta este o formă rară, în care relația primară de atașament este sever afectată. Asta deoarece copilul a fost într-o situație de deprivare severă de îngrijire, abuz sau incertitudine. Acest stil de atașament apare din spaima fără soluții. Părinții își pot speria copiii în diferite modalități, adesea inconștiente. Poate fi prin abuz sau prin neglijență, dar totodată și pierderi nerezolvate în viața părinților care îl abandonează sau îl fac să îi fie teamă. Toate acestea pot speria neintenționat copilul.
Principala caracteristică a comportamentului acestor copii sunt manifestări bizare. Exemple bune ar fi privirea fixă, învârtirea în cerc, legănarea și alte mișcări stereotipe. Uneori sunt amestecate și celelalte tipuri de comportament al atașării cum ar fi simultaneitatea căutării contactului și refuzul acestuia. Adultul cu un tip de atașament dezorganizat caută atașamentul, dar nu au are încredere în nimeni. Dezvoltă probleme în relațiile interpersonale și sunt predispuși la depresie, anxietate și dependențe precum alcool, droguri, jocuri de noroc. Folosesc toate acestea ca formă de evitare a emoțiilor.
Cum ne influențează stilul de atașament relațiile?
Un punct important în acest subiect îl are relația dintre un adult cu atașament anxios și unul cu atașament evitant. De cele mai multe ori, cele două tipuri de atașament ajung în același cuplu. Tocmai pentru că sunt opuse, fiecare scoate din celălalt o frică principală. La persoana cu atașament anxios apare frica de abandon, iar la persoana cu atașament evitant apare frica de pierdere a independenței. În aceste circumstanțe, cuplul este supus conflictelor și frustrărilor. Rareori astfel de relații rezistă pe termen lung.
Ceea ce este interesant la dinamica cuplului anxios-evitant se regăsește într-o inversiune a rolurilor la nivel subconștient. Persoanei anxioase îi este, de fapt, frică de apropiere emoțională. Acesta își îndepărtează partenerul sufocându-l. Evitantul, în schimb, are nevoie de intimitate și afecțiune. Le obține tocmai pentru că pune această distanță (uneori și fizică) între el și partener. Atunci celălalt este nevoit să parcurgă tot drumul până la „punctul de întâlnire”.
Stilul de atașament al fiecăruia dintre noi este definitoriu pentru relațiile din viața noastră. Asta tocmai pentru că vom căuta în celălalt ce am căutat și la persoana de referință, care e de obicei mama. În acest punct, merită menționată importanța descoperirii propriului stil. Asta ne va permite să ne venim singuri în ajutor și a crea relații sănătoase și care să ne împlinească.
Ne putem schimba tipul de atașament?
Chiar dacă stilul de atașament s-a concretizat deja la vârsta adultă, ne putem schimba categoria căreia aparținem. Putem face asta prin conștientizare și printr-o observare mai profundă care necesită și puțină muncă din partea noastră. Putem învăța cum să fim un partener de cuplu, un prieten sau un părinte mai bun. Putem înțelege cum să primim sănătos ceea ce nu am primit atunci când trebuia. Un prim pas în acest demers poate fi reprezentat de începerea unui program de consiliere sau terapie. Acolo avem ocazia să ne cunoaștem mai bine și să ne răspundem anumitor întrebări.
Tu știi ce tip de atașament ai?
Răspunde la întrebările acestui test și află exact în care dintre cele patru tipuri te încadrezi. După ce ai terminat testul și ți-ai determinat tipul de atașament, îți recomandăm să citești și cartea Attached. În ea vei găsi descrise, pe larg, fiecare dintre cele patru tipologii.
Andreea Guică, psiholog
